România intră într-unul dintre cele mai importante momente pentru politica sa energetică. Începerea producției de gaze din Neptun Deep, estimată pentru prima jumătate a anului 2027, se va suprapune cu eliminarea treptată a gazelor rusești de pe piața europeană. În loc să transforme această coincidență într-un avantaj regional, România riscă însă să rămână într-o poziție dezavantajoasă: să exporte gaze din Marea Neagră, să importe gaze mai scumpe și să transfere costurile unor decizii comerciale greșite către consumatorii români.
Aceasta este concluzia unei analize realizate de Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, care avertizează că România nu are nevoie doar de producție internă, ci de o strategie energetică prin care resursele din Marea Neagră să fie transformate în influență economică și regională.
2027, momentul în care România putea schimba jocul
Calendarul oferă României o oportunitate rară. În 2027 este așteptată prima producție de gaze din proiectul Neptun Deep, în timp ce Uniunea Europeană va elimina accesul gazelor lichefiate rusești începând cu 1 ianuarie și al gazelor rusești transportate prin conducte de la 30 septembrie, cu posibilitatea unei amânări până la 1 noiembrie în anumite condiții legate de stocuri.
Practic, exact în momentul în care Europa va avea nevoie de surse alternative de aprovizionare, România va începe să introducă pe piață volume importante de gaze din Marea Neagră.
Producția Neptun Deep va crește gradual, însă fereastra de oportunitate este deja clară. România poate deveni un furnizor important pentru Europa de Sud-Est și poate utiliza poziția sa energetică pentru a obține investiții, infrastructură și avantaje economice pe termen lung. Problema este că acest lucru nu se întâmplă automat.
De la producător de gaze la jucător regional
România ar fi trebuit să pregătească din timp o strategie care să lege producția internă de accesul la piețele regionale.
Aceasta ar fi presupus dezvoltarea infrastructurii de transport și înmagazinare, acces la terminale de gaze naturale lichefiate, contracte cu clienți regionali și un portofoliu competitiv de gaze, inclusiv din Statele Unite.
O astfel de strategie ar fi permis României să nu fie doar un producător care își vinde marfa, ci un actor capabil să controleze mai bine fluxurile de gaze din regiune.
„Să cumperi gaze este ușor. Să construiești o piață pentru ele cere competență. Să transformi această piață în influență regională cere oameni de stat”, este una dintre ideile centrale ale analizei.
Una dintre principalele critici vizează achizițiile de gaze realizate fără o strategie clară privind destinația acestora.
Un portofoliu de GNL american poate avea sens pentru România dacă îi permite să deservească piețe externe, să asigure flexibilitate și să obțină venituri dintr-o activitate competitivă. În schimb, cumpărarea unor volume fără clienți identificați, fără capacități de transport rezervate și fără calcularea costului total până la destinație poate transforma contractele într-o obligație financiară în căutarea unui cumpărător. Iar cel mai la îndemână cumpărător poate ajunge să fie consumatorul român.
Într-un asemenea scenariu, gazul importat la un preț ridicat poate fi introdus într-un portofoliu alături de gazul românesc, iar combinația poate fi prezentată drept o operațiune de securitate energetică. Costul achiziției scumpe nu dispare însă prin amestecarea celor două surse. El trebuie suportat undeva în lanț, iar o parte din povară poate ajunge, în cele din urmă, în factura consumatorului.
Securitatea energetică nu poate înlocui calculul economic
Invocarea securității energetice nu ar trebui să închidă discuția despre eficiența economică a unei operațiuni.
Orice decizie de acest tip ar trebui să răspundă unor întrebări simple: de cât gaz este nevoie, care sunt alternativele, unde există infrastructura necesară, cât costă gazul până la consumator și cine își asumă riscul financiar?
În lipsa unor răspunsuri clare, argumentul securității energetice poate deveni un paravan pentru decizii care transferă costurile către consumatori.
Același principiu ar trebui aplicat și în cazul preempțiunii statului asupra gazelor din Marea Neagră, introdusă prin Legea 171/2026. O asemenea intervenție trebuie să precizeze ce obiectiv urmărește statul, ce volume vizează, la ce preț și cu ce resurse financiare.
Existența unor resurse importante în Marea Neagră reprezintă un avantaj strategic, dar nu garantează, prin ea însăși, prețuri mici pentru consumatorii români.
Prețul final depinde de modul în care este organizată piața, de infrastructură, de contracte, de mecanismele de transport și înmagazinare și de felul în care statul își exercită rolul în sector.
Intervențiile legislative care cresc incertitudinea pot avea efectul opus celui urmărit, mai ales într-o piață în care investitorii și traderii includ riscul în preț.
Întrebarea esențială este, prin urmare, nu doar cât gaz va produce România, ci ce va face cu el.
Gazele pot finanța industria, nu doar bugetul
Resursele din Marea Neagră pot genera venituri pentru buget, dar pot avea un impact economic mult mai mare dacă sunt utilizate pentru dezvoltarea industriei.
Gazul ieftin și disponibil poate susține investiții în industrie, producție, locuri de muncă și exporturi cu valoare adăugată. Un stat care privește resursa doar prin prisma veniturilor fiscale sau a dividendelor riscă să rateze efectele economice pe termen lung.
România ar putea folosi poziția sa de furnizor regional pentru a negocia la nivel european investiții în infrastructură, interconectări și proiecte industriale. Gazele ar putea deveni astfel o componentă a unei strategii economice mai largi, nu doar o marfă extrasă din Marea Neagră și vândută pe piață.
Pentru România, combinația dintre Neptun Deep și retragerea gazului rusesc de pe piața europeană reprezintă una dintre cele mai importante oportunități energetice ale următorului deceniu. Dar avantajul nu este garantat.
Dacă România se limitează la vânzarea gazelor și la colectarea veniturilor generate de exploatarea lor, fără să construiască infrastructură, piețe regionale și proiecte industriale în jurul acestei resurse, o mare parte din potențialul economic va fi pierdut.
Marea Neagră oferă României resursa, iar retragerea gazului rusesc creează piața. Ceea ce lipsește este o strategie capabilă să transforme cele două elemente într-un avantaj economic durabil.
Altfel, există riscul ca România să ajungă exact în poziția pe care și-ar dori cel mai puțin să o aibă: producător de gaze ieftine pentru export, cumpărător de gaze scumpe din import și finanțator, prin facturile sale, al propriilor decizii energetice greșite.